Copiii cei noi şi experienţele din preajma morţii

Copiii cei noi şi experienţele din preajma morţii
Pret: 30.00 lei

*toate preturile includ TVA

Disponibil: Livrare in 72 de ore (3 zile lucratoare)
Cantitate:     - SAU -   Lista mea de asteptare

Autor: P.M.H. ATWATER, LH.D.

Suntem toţi insule într-o mare nesfârşită.

- Anne Morrow Lindbergh

Când intră sufletul în corp?

Majoritatea tradiţiilor susţin că odată cu prima respiraţie. Dar dacă nu este aşa?

Ceea ce contestă faptul că prima respiraţie vesteşte intrarea sufletului sunt atât descoperirile medicale recente, cât şi o observaţie pe care am făcut-o în timp ce intervievam copiii subiecţi ai stărilor de moarte clinică. Descoperirea medicală este că fătul, la douăzeci şi şase de săptămâni, sau şase luni de gestaţie, poate simţi şi reacţiona la durere, ca un copil. Asta înseamnă că intervenţiile chirurgicale pe feţi şi nou-născuţi – sau chiar avorturile în trimestrul al treilea – nu mai pot fi realizate fără a lua în considerare pragul de durere şi bunăstarea noii vieţi, nu doar cea a mamei. Nici medicii, nici conducătorii religioşi nu pot justifica lipsa anesteziei la nou-născuţi, în timpul operaţiei de circumcizie; scuza „Aşa este tradiţia” este acum nulă şi neavenită.

În cercetarea mea generală, am observat că amintirile dinainte de naştere încep, de obicei, în a şasea sau a şaptea lună în pântece, iar o treime dintre participanţii la studiul meu au astfel de amintiri complete, ani mai târziu. Amintirea momentului naşterii a fost un lucru general întâlnit, deşi subiecţii născuţi prematur – expuşi la traume ori la schimbările extreme de dispoziţie ale mamei la trei luni după naştere – au oferit cele mai multe detalii. Unii au avut amintiri din starea de făt mai devreme de a şasea lună, chiar şi din momentul concepţiei lor, şi ţin minte că au luat parte activ, ca spirit, la alegerea propriului lor ADN. Însă, cei mai mulţi dintre cei care spun că-şi amintesc momentul concepţiei lor au povestit că au intrat şi au ieşit din pântecele mamei lor „plutind” până când, în final, s-au „stabilit” acolo, după ce formarea fătului a fost mai completă. Prin urmare, perioada descoperită de cercetările din domeniul medical, cu privire la conştienţa şi reacţiile fătului la durere, coincide cu perioada în care majoritatea copiilor din studiul meu au vorbit despre primele amintiri, ca suflet ce sălăşluieşte într-un corp uman.

Această corelaţie neaşteptată sugerează că până în trimestrul trei, fătul a ajuns la o conştienţă caracterizată de toate facultăţile – că este un corp nelocuit, care suferă ultimele retuşuri necesare înainte de naşterea dintr-un mediu lichid în unul plin de aer. Prin urmare, modul în care considerăm şi tratăm un făt are mai puţin de a face cu mama sau cu medicina, decât cu părerea noastră despre realitatea spiritului.

Majoritatea amintirilor dinainte şi de la naştere sunt clare şi coerente, şi totuşi, ele se estompează sau sunt reprimate dacă copilul, după ce învaţă să vorbească, este ridiculizat sau redus la tăcere, când vorbeşte despre aceste amintiri. Dacă subiecţilor copii li se permite să fie ei înşişi, fără a fi forţaţi în vreun fel, uşile către lumea lor se deschid larg. Vorbele lor pot părea lipsite de sens dacă nu ne amintim că, în ceea ce-i priveşte pe copii, modul în care simt faţă de ceea ce percep contează mai mult pentru ei decât orice logică, imagini, sau detalii. Însă, aproape tot ceea ce spun ei este nu doar exact, dar şi uimitor de matur, ca şi când ei – ca suflete – acceptă ideea de a părăsi şi de a intra, din nou, într-o continuitate a vieţii ce depăşeşte planul fizic.

Ideea unei continuităţi a vieţii, înainte şi după naştere, s-a pus adesea în discuţie. Iată ce am observat, într-un sfert de secol de cercetare a diferitelor aspecte ale celui mai important dintre toate misterele.

Dacă ce v-am prezentat până acum [în această carte] pare să fie incredibil, iată două cazuri care cer o atenţie deosebită.

Băieţelul de patru ani, Jimmy John, s-a înecat în piscina din spatele casei părinţilor lui. Mama lui avea aproape treizeci de ani, iar tatăl treizeci şi ceva. Salvarea a sosit în câteva minute. S-a încercat resuscitarea lui. Nu s-a întâmplat nimic. Cincisprezece minute pline de tensiune mai târziu, specialiştii au reuşit să-l readucă pe băiat la viaţă. Mama, acum foarte fericită că scumpul ei fiu era iar printre cei vii, s-a albit brusc la faţă, când Jimmy John a spus în faţa tuturor: „L-am întâlnit pe fratele meu mai mic. El este ‚acolo’ unde am fost eu acum, şi mi-a spus că mama l-a scos din burta ei când avea treisprezece ani”. Băiatul a continuat să povestească în detaliu avortul secret al mamei, eveniment despre care ea nu vorbise cu nimeni. De fapt, ea şi uitase. Jimmy John era pur şi simplu extaziat să afle că avusese un frate; întâlnirea lor fusese plină de râsete şi bucurie. Amândoi au făgăduit să rămână în legătură, acum că se întâlniseră într-un final. Nici unul dintre părinţi nu ştia cum să reacţioneze la ce spunea Jimmy John în legătură cu noul frate. Stânjenită, frustrată, derutată şi îngrozită, mama lui aproape că a avut o cădere nervoasă. Tatăl, simţindu-se trădat de trecutul secret al soţiei lui, a intentat divorţ. Jimmy John s-a pierdut în toată zăpăceala asta, ca şi comunicarea pe care o stabilisem cu familia. Cum s-a rezolvat incidentul, nu ştiu.

Observaţi că, în acest caz, cel care ar fi trebuit să fie fratele mai mare era descris drept fratele „mai mic”. De nenumărate ori, am întâlnit acest tip de imagini de „acomodare”. Este ca şi când cei care te întâmpină iniţial de Partea Cealaltă a vălului morţii au drept scop relaxarea sau alertarea subiectului, iar imaginea lor nu se potriveşte neapărat cu modul în care ar trebui să arate în acel moment. Uneori, acest lucru este pozitiv (bolile sunt vindecate, corpul pare mai tânăr şi mai sănătos), alteori este derutant sau ciudat (ca în cazul fratelui „mai mic” al lui Jimmy John care, în realitate, ar fi trebuit să aibă vreo şaisprezece ani). În acest caz, se poate argumenta că întâlnirea cu un copil care, în aparenţă, este mai mic decât băiatul, ar putea fi mai puţin derutantă decât dacă ar fi fost întâmpinat de o persoană mai mare, cum ar fi un adolescent.

Însă, scenariile episodului de moarte clinică în care copiii sunt întâmpinaţi de un frate nenăscut, cum s-a întâmplat cu Jimmy John, nu sunt foarte neobişnuite. În cele mai multe cazuri, cel nenăscut fusese ori avortat, ori mama pierduse sarcina, iar timpul scurs nu părea să fi modificat ceva. Dar, uneori, cel nenăscut este un frate ce urmează să fie conceput în viitor.
 

Căutarea geamănului „lipsă”
 

Încă de la începuturile activităţii mele, pacienţii m-au tras deoparte şi mi-au şoptit lucruri ca: „Eu nu sunt cu totul aici. Mai există unul ca mine. Am un geamăn, dar el nu are corp.” Acest geamăn „lipsă” a participat uneori la stările de conştienţă prenatale, sau în timpul unui episod de moarte clinică, la naştere. Uneori, persoanele nu descoperă existenţa vreunui geamăn decât cu ani mai târziu, când acel geamăn le apare într-un episod de moarte clinică. Subiecţii vorbesc cu greu despre acest lucru. Deoarece mai mulţi „gemeni fără fraţi gemeni” mi-au completat chestionarele, pe lângă cei care au acceptat să participe la interviuri, cred că trebuie să iau în considerare şi acest fenomen al geamănului „lipsă”.

Deşi nu are legătură cu cercetările legate de moartea clinică, povestea pe care urmează să v-o relatez este tipică nu doar pentru ceea ce continui să găsesc permanent, ci şi pentru descoperirile altor cercetători. O femeie (care a cerut să rămână anonimă) a avortat după ce a aflat că este însărcinată. La puţin timp după aceea, a aflat că este tot gravidă. Fără ca cineva să ştie, ea fusese însărcinată cu gemeni – unul fusese scos, celălalt nu. Femeia a luat asta drept un semn că trebuie să păstreze al doilea copil şi să-l crească, aşa că a refuzat un nou avort şi, ulterior, a născut o fetiţă sănătoasă, care şi-a făcut rapid un prieten din sora ei geamănă. Camaraderia a fost plătită scump câţiva ani deoarece mama, de teamă că fiica ei este pe cale să înnebunească, a dus-o de la un psihiatru la altul pentru a fi evaluată. Nu s-a găsit niciodată nimic anormal. În prezent, cele două surori se bucură una de compania celeilalte, comunicând telepatic şi în vise. Mama a acceptat într-un final că are două fiice foarte reale: una în corp fizic, iar cealaltă în corp spiritual.

Poate cel mai faimos caz de geamăn lipsă a fost cel al lui Elvis Presley, al cărui frate geamăn a murit la naştere. Presley a continuat să comunice cu fratele lui „fără corp” toată viaţa lui. Maia C. M. Shamayyim, în articolul ei „Elvis şi legătura lui angelică”6, citează dintr-o conversaţie pe care a avut-o cu Mary L. Jones, o prietenă apropiată a familiei Presley: „Îmi amintesc cum Elvis spunea foarte serios (în 1966) ... că el crede că a fost introdus în pântecele mamei lui împreună cu Jesse (fratele geamăn al lui Elvis) şi că Jesse a ales să moară pentru a-i oferi lui Elvis calea spre o viaţă pe Pământ. El a avut întotdeauna viziuni, încă din copilărie. Simţea că este cumva diferit şi că nu aparţine acestui Pământ, că a fost adus aici pentru a aduce o nouă înţelegere şi iubire oamenilor – pentru a-i îndruma către un nivel superior de conştienţă spirituală, prin intermediul muzicii –, că a avut probleme, deoarece el nu a putut să se adapteze la gravitaţia şi presiunea terestră şi asta îl ardea. (temperatura normală a lui Elvis era de peste 38°C)”.